fur o privire cerului,
adică ție
și îl rog să-mi ofere un nor,
să mi-l lege în păr,
să mi-l împletească în cosițe,
să îl transforme într-o fundă care să mă îmbrățișeze toată.
iar cu praful ce rămâne în urma lui,
îl rog să-mi dezmierde gâtul.
ceea ce rămâne în urma rămășițelor, beau.
și mă îmbăt, cum numai o domnișoară veritabilă o poate face.
cu șampanie,
m-am amorțit în liniște..
acum, pot fi privighetoare pe cer.
adică pe tine.
Unde aș putea să-mi cânt oda, decât pe al tău piept..?
unde trilurile îmi sunt fine, netulburate, iar bătăile inimii tale îmi sunt pian.
sfidez limitele cerului,
adică pe ale tale.
apoi, poposesc într-o nepăsare tristă
Eminesciană.
Pudra norului nu îmi va fi cocon veșnic.
de asta mă tem cel mai tare.
în rest, pe cerul meu,
dansând simfonia pianului,
nimic nu îmi poate tulbura existența.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s