Epilog

Iubirea nu este atât despre mine. 
ci despre tine, cel iubit.
Tu, ai cărui ochi sunt și lumină, și întuneric
Și zi, dar mai ales noapte,
cu cearșaf de mătase, pe pat de catifea.
Tu și al tău zâmbet pur,
căruia îi zâmbesc ale mele buze.
Iubirea nu-mi este mare, ci bogată.
Nu este adevărată, ci unică.
Departe de a fi concretă, ea este un vis..
Despre tine.. nu spun multe,
te prefer al meu.
Te închei în versuri,
sorbindu-te din depărtare,
Te conturez în aer.
 ..pe pereții camerelor inimii mele pictez
un tablou simplu,
cu noi doi. 
Unul lângă celălalt.


                                                                                                                                     

Sa-i dai unei fete liliac

să-i dai unei fete liliac
și s-o întrebi cum te miroase mirosindu-l
și s-o miroși la rându-ți prin copac
prin frunze mov, prin flori prea verzi 
prin amintiri, simțiri, prin tot în ce tu crezi.
să îi dai o floare
de liliac.
și să o rogi frumos
să n-o arunce,
ci numai prin ea să te păstreze, 
după urechea-i aurită
de razele unui apus de mai.
să-i dai unei fete liliac
și să-i promiți că îi vei fi crenguță.
și, iarna, când movul va fi dispărut
când florile vor fi căzut
când cerul se va ninge
când totul se va stinge
tu vei rămâne răsărit de mângâiere.
să-i dai unei femei
liliac
să o întrebi cu drag, în șoaptă
câtă iubire simte ea din tine
în floarea ei de liliac.
să îi oferi unei femei
o floare
de liliac
și nu uita s-o îndulcești cu gustul tău
apoi, s-o guști cum ea te gustă
și să o simți
cum singură cutremură pământul
când tu în dânsa ești cu gândul
și înflorește liliacul. 


un trist prezent

Într-adevăr, oamenii văd în tine exact atât cât le permite universul lor să vadă. Frumusețea adevărată nu poate fi văzută de un suflet urât, nici gustată de cineva care se oprește deasupra aparențelor. Căci trenul lui nu mai are cărbuni, și, chiar dacă ar avea, este greu să traversezi un drum cu multe serpentine. Riști să te împiedici, să pierzi cursul șinelor, să nu te mai redresezi niciodată. Există posibilitatea să nu înțelegi nimic din drum, să nu înțelegi nici copacii, nici văile, nici munții. Și nici măcar zilele și nopțile. Destul de probabil ca unora, multora, să le fie mai bine în afara problemei, deci în afara vieții, privind spre un contur și crezând, naivi, că acela-i miezul. Cât de mult se înșală. Cât de mult.

Am greșit față de mine de prea multe ori, atât de mult încât nu voi avea timp în viața asta pentru a-mi cere iertare. Pentru fiecare dată când am crezut că trenul altora este și al meu, pentru fiecare dată când mi-am pierdut puritatea încercând să cumpăr un bilet în trenul altcuiva. Învățăturile adevărate vin doar în urma unor greșeli adevărate, cruciale și, câteodată, absolut ireversibile. Și realizez că noi, oamenii, aceste ființe atât de sigure în aparență, atât de instabile în esență, nu ne muțumim cu învățăturile altora, ori cu greșeli care pot avea o eventuală rezolvare. Suntem făcuți pentru tragic, chiar dacă mulți nici măcar nu înțeleg ce presupune tragicul. Poate acesta este motivul pentru care puțini supraviețuiesc și mulți mor, pe parcursul acestui drum numit, tot tragic, viață.

Privind în jur, nu îmi explic cum încă mai trăiesc, cum încă mai rezist. Nu mă tem că voi fi înghițită, știu că superficialitatea nu are apetit pentru cei ca mine, nu mă îngrozește, însă eu, altceva de mâncare nu mai găsesc, iar apetitul îmi dispare pe termen nelimitat când aceasta îmi este servită în farfurie. S-au vândut poeziile, discuțiile la ceas de seară nu se mai găsesc nici la cele mai luxoase restaurante, iar oamenii de calitate au fost scoși din producție, când ceilalți au început să se vândă la reduceri.

Dezamăgirea se spune că nu este caracteristică sufletelor tinere, însă eu simt contariul. Ca suflet tânăr, ființez ca să visez, dar întreaga arie a universului meu este limitată de o diagonală de lungimea unor oameni scurți. La minte, fire, imaginație și, cel mai dureros, la suflet. Când oamenii au ajuns să liciteze pentru o viață mediocră și dezgustătoare? Când a ajuns acest fapt o mândrie? Unde și-a pierdut trenul visării, trăirii autentice, cărbunii? Sau cât de mult s-au scumpit? Și de s-ar fi scumpit, de ce nu îi cumpără bogații? Aceia care văd bogație în bancnote și lucruri fabricate în masă, căci, spre surprinderea lor, nu sunt chiar unici, ci mai sunt mulți cumpărători care ar licita tot ceea ce înseamnă frumusețe, pe o viață trăită atât de trist.

Cât de ieftină poate fi o rochie scumpă, când, în realitate, ea acoperă doar niște linii trupești? Cât de greu este să râzi cu cei care te dezgustă? Ori să mergi la braț cu oamenii care nu te privesc în ochi. Zâmbetul a ajuns cea mai falsificată monedă de schimb, când zâmbetul este printre singurele acțiuni pure din acest univers. Universul se îneacă în prostie absolută. Deștept nu înseamnă să deții premii, nici să ai un succes extraordinar. Nu înseamnă să fii olimpic, bancher, doctor, profesor, nu are legătură cu un titlu. Lăsați suprafața aceasta a vieții, îmbibată si întinată de titluri. Oamenii se definesc printr-un singur cuvânt: oameni. “A fi deștept” este echivalent cu “a fi om”. Asumat, iubitor de autenticitate, îmbrățisând mai cu patos un gunoi real, decât un amic fals. Iar viața nu este acoperită de o suprafață, noi singuri o inventăm, doar pentru a ascunde faptul că, de fapt, suntem prea speriați și prea puțin asumați încât să o privim în adevăratul sens al cuvântului, așa cum este ea, viață.

Ce-i o iubire?

Iubire dintre două creaturi
Nu e ceva prea explicabil
Cum din nimic își fac sculpturi
Iubirea nu-i ceva tratabil.

Ea poate fi o boală crudă
Ea este mai mereu așa
Ignoră strigătul, e surdă
Și te va chinui, până ce n-oi mai putea

Te arde-ncet, așa cum e mai rău
Simți că plătești pentr-un tragic păcat
Un ban nu dă pe plânsul tău
Dacă-ndrăznești să plângi, ea te-a înșfăcat

Te mistuie-al ei foc
Te pârjolește-ncet, cumplit
Răgaz să îți revii, deloc
Căci îi ești sclav, deci pedepsit

De ce? Pentru că eu iubesc?
Nu, ci pentru că așa-i când ești
De ce? Pentru că te doresc?
Așa, așa îți e să mă dorești

E boala noastră cea mai grea
Mereu prezentă-n colț, la pândă
A o trata nu vei putea
Căci hrană-i este rana sângerândă

Deși iubirea are-un susur liniștit
Nu-l poate auzi decât un mediocru
Care nu poate spune c-a simțit
Că ea-i cu-adevărat masacru

Nu mișc nimic, nu caut leac
Nu profanez acest mormânt
Mă-ndrăgostesc, iubesc și tac
Eu știu c-așa îi pe Pământ.

Viata, draga mea

Iubesc viața, nu-i minciună
De m-aruncă cât cu ochii vezi
O cert, o iert, nu-i port ranchiună
N-ai ce să-i faci, doar s-o urmezi!

M-am întristat pe tine, viață!
M-am supărat, înfuriat.
Ești lină, dulce, dar și hoață
Mi-ești unic drum de urmat

Învățător când sunt mai mic
Profesor când decid să sparg coconul
M-arunci s-arăți că mă ridic
Că-mi merit cu desăvârșire tronul

Să fiu conducător al vieții mele
Iar tu sfătuitor apropiat
Că pot să mă scufund în ape grele
Și tot ajung la mal, neînfricat.

Sunt mai puternic decât cred
Și, dragă viață, mulțumesc
Că m-ai forțat ca să purced
Pe-un drum ce m-a învățat
Să cresc.

Despre

Despre iubire, nu prea multe
Căci eu nu știu să merg, să cânt, să zic.
Prefer să mă afund în taine mute,
Să mă ascund, căci eu nu știu nimic.

Să nu mă-ncred în tot ce aud
Să nu vorbesc dacă nu știu
Să-nvăț să simt, cum să ascult
Cât încă nu e prea târziu

Deși nu cred că poate fi
Niciunde timpul prea trecut
Sau cel puțin eu nu voi ști
Voi fi sperat, zăcut și-atât.

Despre curaj, nu știu să spun istorii
Așa că tac și nu rostesc, nu îndrăznesc
Precum tac mâlc toți muritorii
Când a trăi nu izbutesc. 

Despre iubire, nu prea multe
Nu știu, nu simt, nu vreau să mă las pradă
Căci muritorii nu știu, nu vor s-asculte
Tristețea lumii stă dovadă.

Despre iubire, mi-a ajuns
Să mă gândesc cum s-ar forma.
Nu m-a iubit, ci m-a împuns..
Cum numai un dușman s-ar îndura. 

arta de a venera

Se poate să-mi fi scris o poezie-n păr
În timp ce viața m-aștepta să o împletesc
Refuz supunerea cu neastâmpăr
Mă încep, mă simt și mă sfârșesc
Și plin de zahăr e-năuntrul meu
E plin de lemn de șemineu ce arde
Mi-e arta scrisă-n decolteu
Și te așteaptă prin mansarde
Ca să te scrie pe hârtie
În versuri, cu peniță de catifea
Ca să te-adune și împrăștie
Ca să te mestece și bea
Mă ispitește gândul să te-aduc în mine
Și să te țin închis până îți va plăcea
Și-aștept să te întâmpli în taine
Să te eliberez în pielea mea
Să îmi devii bandaj pe veci
Să mă ferești de rău, de greu, de acru
Să nu te duci, să nu îmi pleci
Rămâne-mi filtru, maistru, teatru

A fi prezent sau nu

Se poate să nu fi aflat nimic
Cât timp am existat
Se poate să fi fost prea mic
Și prea închis, prea întristat.
Se poate să-mi fi îndrumat prezența
Spre-un loc adânc, inexistent
Se poate să fi ignorat esența-mi
Care mă roagă să mă fiu prezent
Nu sunt prezent, nici nu am fost
Și simt că am ratat o viață
Că am privit, precum un prost
Către a vieții altă față
Spre o minune, o mirare
Un chip prea blând ca să existe
Un zâmbet, râs, o tremurare
Ale sufletului aripi triste
Ce se deschid prea rar
Și mult prea des rămân tăcute
Un veritabil funerar
Al unei vieți contrafăcute

Idilicul

Din vântul rece și ploios,
Din ceața groasă și cețoasă,
Te aflu-n mâlul noroios
Și mi te-ascunzi în partea mea ploiasă.

Cea care știe să te adore,
Cu un infinit mai mult ca cea care zâmbește.
Tristețea nu îmi nenorocește sufletul,
Căci doar ea îl simte, ocrotește și-l trăiește.

În norii simpli, și frumoși, și dantelați..
Te ascunzi sfios și aștepți să te găsesc.
Dar tu, tu uiți
Că îmi ești unic nor, și apus, și răsărit ceresc.

Că ce e imposibil, nu-i neapărat frumos.
Că ce-i un vis nu este și realitate.
Te rog să te cufunzi în norul tău spumos,
Pe mine să mă preferi antichitate..

O amintire veche, poate nici atât..
Orice, dar nu prezentul cel prezent,
Cel mai tăios, și trist, și mohorât,
Ce te-a furat, ucis, și prefăcut în testament.

Pudra norului

fur o privire cerului,
adică ție
și îl rog să-mi ofere un nor,
să mi-l lege în păr,
să mi-l împletească în cosițe,
să îl transforme într-o fundă care să mă îmbrățișeze toată.
iar cu praful ce rămâne în urma lui,
îl rog să-mi dezmierde gâtul.
ceea ce rămâne în urma rămășițelor, beau.
și mă îmbăt, cum numai o domnișoară veritabilă o poate face.
cu șampanie,
m-am amorțit în liniște..
acum, pot fi privighetoare pe cer.
adică pe tine.
Unde aș putea să-mi cânt oda, decât pe al tău piept..?
unde trilurile îmi sunt fine, netulburate, iar bătăile inimii tale îmi sunt pian.
sfidez limitele cerului,
adică pe ale tale.
apoi, poposesc într-o nepăsare tristă
Eminesciană.
Pudra norului nu îmi va fi cocon veșnic.
de asta mă tem cel mai tare.
în rest, pe cerul meu,
dansând simfonia pianului,
nimic nu îmi poate tulbura existența.

Fragment de iubire

Acesta este Bruxelles. Locul în care, pentru întâia dată, sufletul meu și-a găsit perechea absolută..În soare, în vânt, în ploi. În aerul cald și dulce, se evaporă apăsările lumești, în frigul înțepător si crud, se nasc fantezii care dau naștere unei realități potrivite sufletului meu. În întunericul curios, curiozitatea mea și-a întâlnit cel mai bun prieten. Iar în lumina oarbă, a debutat un vis ce nu cunoaște frica unei linii care separă fericirea de tristețe. Pe asfaltul imperfect, pașii mei au cunoscut un drum de neînțeles și au plecat într-o călătorie care nu își mai găsește finalul. Căci și în ziua de astăzi, pașii mei acoperă sfioși străzile orașului Bruxelles, le învelesc și ocrotesc ca pe cel mai prețios diamant. Iar ochii, ochii mei învelesc în ilimitatul lor, infinitul pe care l-au descoperit în numărul finit de clădiri, străzi, oameni, ochi, zâmbete. În amintirea încă proaspată, regăsesc parfum de fericire. Tresar cu speranță atunci când aud cea mai mică și insignifiantă istorie despre locul meu de suflet.

Aici este lumină, căldură, iubire, pace și emoție. Aici, îmi surâde întregul univers, aici se sfărâmă orice neputință. Aici, imposibilul nu îmi este decât un vechi prieten. Aici, imi este cald când toți ceilalți dârdâie incontrolabi, aici îmi este zâmbet orice lacrimă. Aici, nu simt decât iubire fără margini. Aici, iubesc cu ardoare tot ce îmi este împrejur, și mă joc cu viața prin cele mai înguste cotloane. Căci ele mă protejează, iar aici niciun rău nu poate fi nimic în afară de un bine suprem. Și tot aici, îmi permit să mă pierd fără promisiunea că mă voi regăsi la final, pentru că știu că m-am regăsit înainte să mă fi pierdut.

Visez cu ochii deschiși fără, să mă poată întrerupe nimeni. Puterea răului pălește. Sufletul îmi atinge apogeul simțirii pe străduțele strâmte ale Belgiei. Se poate să fie vorba de o magie, o vrajă care mă urmărește din altă viață. Un blestem să fiu atât de fericită, să fiu eu, într-un loc ce nu îmi este împrejur, ci înăuntru-mi. Chiar și așa, aleg de mie de ori să-mi trăiesc realitatea într-o fantezie, decât fantezia într-o realitate revocată de sufletul meu. Pentru că aici, în colțul meu de basm, ochii nu îmi tânjesc după iubire, căci o pot privi, sorbi, fără de privațiuni, iar chipul nu mi se pierde în mulțime, ci în miile de ochi frumoși.

Fantezia câtorva zile mi-a devenit crez existențial, mi-a devenit Acasă. Aceasta este casa în care mă simt ocrotită și protejată de orice nefericire iminentă. Aceasta este casa în care până și întunericul îmi strălucește. Aceasta este camera fericirii absolute, iar în ea găsesc patul în care somnul îmi făurește un vis dus la extrem. Acela de a mă trăi pe mine, de a trata relațiuni cu o realitate proprie, în realitatea deja existentă.

Aici este fericirea. Aici este Acasă.


Recomand compania acestui fundal muzical 🙂

https://www.youtube.com/watch?v=KtlgYxa6BMU